"Când copiii noştri erau mici, am avut în casă un pisoi pe care-l numisem: Flafi. El era blând şi liniştit. Flafi era bucuria întregii case. Puştiul nostru de doi ani îl mângâia toată ziua; îl trăgea de urechi, de coadă şi-l plimba prin toate camerele. Nu există nici o jucărie mai fascinantă pentru copii, decât un motan înfoiat care „toarce" de îndată ce te apropii de el. Chiar şi mie îmi plăcea „motoraşul" cu blană pufoasă. Ce mai, toţi ai casei erau îndrăgostiţi de el. Totul a fost frumos şi bine până într-o zi nefastă când Flafi a avut o experienţă neplăcută cu noi pentru care nu a mai putut să ne ierte.
S-a întâmplat atunci când turnam ciment în curte. Nu ştiu cum, Flafi şi-a murdărit lăbuţele în cimentul moale. Soţia mea a fost de părere că nu se cade ca un pisoi de casă să umble cu lăbuţele murdare, aşa că ne-am grăbit să-l ducem spre cadă şi să-i facem o baie. Am văzut repede că Flafi nu era prea încântat cu această idee. S-a zbătut din răsputeri şi a scheunat jalnic. Cum nu era decât o pisică, nu l-am prea luat în seamă şi am continuat cu opera noastră de caritate. Eram siguri că va supravieţui supliciului şi că va uita repede toată întâmplarea.
N-a fost însă să fie aşa. Flafi nu a mai fost niciodată ca mai înainte. Instinctul lui de conservare l-a marcat cu un resentiment categoric faţă de noi. Pur şi simplu nu a mai putut să ne ierte. L-am mângâiat, i-am dat să mănânce mâncarea lui favorită, l-am scărpinat după urechi, i-am răsfăţat părul şi înainte şi înapoi, dar degeaba: Flafi nu mai vroia să „toarcă". Ne-am speriat că şi-a ruinat corzile vocale cu ocazia „concertului" din cadă.
Schimbarea lui s-a manifestat şi în alt fel. Nu mai permitea nimănui să se mai joace cu el ca mai înainte. Când ne apropiam de el, se ridica şi pleca să se aşeze în altă parte. Experienţa neplăcută cu nedorita îmbăiere l-a transformat într-un motan arţăgos şi iritabil. Nu mai era nici un farmec să-l avem în casă.
Viaţa ar fi putut să fie aşa de frumoasă şi pentru el şi pentru noi, dacă ar fi uitat totul şi s-ar fi comportat la fel ca mai înainte. Măcar de şi-ar fi putut da seama că făcusem totul de dragul lui. Dar n-a priceput. Era doar o pisică fără minte. Dacă n-a putut să ierte, cu atât mai rău pentru el. Lasă-l să sufere! Nu există un rai al pisicilor în care să rişte să nu ajungă. Dacă nu vrea să „toarcă" aici, asta n-are nici o influenţă asupra veşniciei.
Totuşi, era ceva trist în toată această experienţă a noastră cu Flafi. Ea mi-a amintit de felul în care se complac să trăiască anumiţi creştini fireşti care nu pot nici ei să ierte. Şi ei şi-au pierdut capacitatea sau plăcerea de a „toarce". Nu mai simt plăcerea să fie în compania altora. Sunt suspicioşi şi nesiguri. A fost suficientă o singură experienţă neplăcută cu cineva din adunare pentru ca melodia din inima lor să înceteze. Nu mai pot cânta Domnului cu bucurie. Sunt posomoriţi şi cârtitori. Viaţa lor şi a celor din jurul lor este asemănătoare unui armistiţiu tensionat umbrit de bănuiala reizbucnirii conflictelor.
Flafi n-a mai ieşit niciodată din starea lui rea. L-am lăsat în voia lui şi a trăit pe lângă casa noastră trist până la sfârşitul vieţii lui. Aşa cum am spus, nu era decât o pisică fără speranţa veşniciei.
Dar tu şi cu mine suntem altfel! Noi suntem creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Noi vom trăi veşnic, nu vom sfârşi totul la moarte asemenea unei pisici prăpădite. Capacitatea ta de a ierta are o mare importanţă asupra calităţii vieţii pe care o duci aici pe pământ şi mai ales asupra vieţii pe care o vei duce în veşnicie.
Reflectând asupra vieţii, apostolul Iacov scrie: „Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur care se arată puţintel şi apoi piere" (Iacov 4:14). Asta înseamnă că până şi cea mai lungă viaţă de pe pământ este scurtă, în comparaţie cu veşnicia, ea aproape că nici nu poate fi luată în seamă. Viaţa seamănă cu aburul care se ridică din ceainicul pe care l-a aşezat bunica pe plită: se ridică puţin în atmosferă şi apoi se risipeşte dispărând cu totul. Aşa este şi viaţa - prea scurta ca să o iroseşti bombănind şi cârtind. Iadul este un loc prea groaznic şi existenţa în el prea îndelungată pentru ca să riscăm să ajungem în el datorită unei neînţelepte şi stupide lipse de iertare.
Biblia îi cheamă insistent pe cei credincioşi să se ierte grabnic unii pe alţii. Este imposibil să fii un creştin fără să fi gustat dulceaţa iertării dăruită nouă de Dumnezeu prin Cristos, iar cine a fost iertat simte datoria de a ierta şi el pe ceilalţi. Dumnezeu ne-a iertat greşelile noastre cât un munte, iar noi suntem chemaţi să iertăm „grămăjoarele" de greşeli pe care ni le fac ceilalţi. Biblia spune: „Fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Cristos" (Efeseni 4:32). “Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi" (Coloseni 3:13).
Dicţionarele biblice ne spun că, în Scriptură, a ierta înseamnă: a uita, a nu lua în seamă, a omite, a trece cu vederea. În Epistolele Noului Testament, a ierta înseamnă: „a acorda un favor, a graţia". Există o singură excepţie de la această regulă: textul din Luca 6:37 unde ni se spune: „Iertaţi şi vi se va ierta". Termenul folosit acolo de Domnul Isus este mult mai puternic. El se poate traduce prin: „Daţi libertate, dezrobiţi, rupeţi lanţurile".
În viaţa de toate zilele, a ierta înseamnă a renunţa la învinuirea pe care o faci altora. De exemplu: tu mi-ai greşit cu ceva, poate că m-ai jignit sau mi-ai luat ceva care era al meu. Te pot considera un hoţ şi un om rău, dar dacă te iert, astfel de calificative nu-şi mai au rostul. Dumnezeu a trecut cu vederea felul nostru de a fi pentru că vinovăţia noastră a fost plătită cu vârf şi îndesat de jertfa depusă de Cristos la Golgota. Noi suntem şi astăzi tot cei care am fost şi mai înainte, dar Dumnezeu ne vede acum altfel: Îi suntem dragi şi ne iubeşte cu o dragoste care ne vede desăvârşiţi în procesul de mântuire.
A ierta mai înseamnă şi a renunţa la despăgubire. Pretenţii ca acestea: „Trebuie mai întâi să-ţi pară rău, să plângi, să vii la mine în genunchi, etc." şi „Dă-mi mai întâi înapoi cei cinci mii de lei şi apoi mai vorbim noi" sau „Schimbă-ţi mai întâi purtarea!" nu au ce căuta în procesul iertării. Cine iartă nu are asemenea pretenţii.
Pe de altă parte, iertarea nu este sinonimă cu toleranţa.
Ea nu înseamnă să te faci că nu vezi sau a prefera să priveşti în altă parte. Ea este mai mult decât politeţea, decât tactul sau diplomaţia. Iertarea nu înseamnă neglijenţă. A ierta înseamnă a fi gata să suferi paguba de dragul ridicării celui ce greşeşte. Iertarea nu este un cec alb pentru continuarea în nelegiuire. (Nicolae Iorga spunea despre justiţie că „o iertare acordată prea uşor este mama unei noi fărădelegi".) Iertarea nu trebuie să fie de suprafaţă, exterioară. Ea se revarsă ca un balsam asupra caracterului celuilalt încercând să-l vindece de răutate.
Cel mai mare specialist în problema iertării este Domnul Isus. El a părăsit cerul şi a venit la noi ca să ne ierte. Când unul dintre ucenici l-a întrebat dacă trebuie să-l ierte pe cel greşit de şapte ori pe zi, Domnul a răspuns: „De şaptezeci de ori câte şapte" (Matei 18:21,22). Ca să ilustreze mai bine ce vrea să spună cu aceasta, Domnul a mers mai departe şi i-a dat pilda robului nemilostiv. Ea spune că un rob a ajuns să-i fie dator împăratului cu echivalentul a două milioane de lei (la valoarea dinainte de 1989). Pentru că nu putea plăti nicicum această sumă, împăratul ar fi trebuit să dispună ca să fie vândut robul, nevasta lui, copiii lui şi tot ce avea. Împăratului i s-a făcut însă milă de tânguielile robului şi i-a dat drumul, iertându-i datoria. Până aici vedem partea de har a iertării. Domnul Isus continuă însă pilda spunând că există şi o altă faţetă a problemei. Ieşind de la împărat, robul iertat a întâlnit pe un alt om care-i datora lui o sumă echivalentă cu două zeci de lei. Neînduplecat de tânguirile datornicului, robul l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Când tovarăşii robului au văzut cele întâmplate, s-au întristat foarte mult. Ei s-au dus de au spus împăratului toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acela şi i-a zis: „Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut şi eu milă de tine?" Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. „Tot aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său" (Matei 18:35). Iertarea divină are puteri terapeutice. Ea urmăreşte să ne transforme caracterul. Pavel întreabă retoric: Ce urmează de aici? Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul? Nicidecum!" („Doamne fereşte!" - în original)
Cine pătrunde adâncimea pildei date de Cristos va înţelege că Dumnezeu ne judecă, nu atât faptele, cât caracterul nostru. Cine nu a fost schimbat de iertarea dată de Dumnezeu este un om care rămâne sub ameninţarea pedepsei eterne. „Cui i se iartă mult, iubeşte mult" a spus Domnul. Iertarea divină are puteri terapeutice şi urmăreşte transformarea noastră în imitatori ai lucrării lui Cristos.
Cine este iertat de Dumnezeu pentru sumedenia lui de păcate ar trebui să ştie că se aşteaptă de la el să fie iertător cu ceilalţi. Uneori trecem cu vederea acest lucru şi lăsăm ca lucruri mici să ne transforme în judecători lipsiţi de milă. Solomon spunea: „Prindeţi vulpile mici care strică viile în floare" (Cântarea Cântărilor 2:15). Puţin aluat dospeşte toată plămădeala şi prea ades, fleacuri mici ne fac viaţa amară. Curăţaţi cu linguriţa iertării muştele moarte care pot strica uşor vinul bucuriilor noastre.
Cinci puncte ale iertării
1) Necesitatea iertării vine din faptul că ne-am rupt relaţia naturală cu Creatorul nostru. Fiul risipitor a hotărât să plece de acasă. Acesta este motivul pentru care a ajuns să aibă nevoie de iertare. Nu pentru că a cheltuit averea cu prieteni uşuratici şi cu femei stricate, nu pentru că a ajuns la porci, ci pentru că a plecat de acasă. Toată omenirea este infectată de vinovăţia acestei îndepărtări de Dumnezeu. Ne-am născut cu toţi în această stare. O „avem în sânge", cum se spune. Ea este sursa tuturor celorlalte greşeli ale noastre. Iată de ce trebuie să începem prin a ne întoarce acasă la Dumnezeu. Inima Lui de Tată ne aşteaptă. Braţele întinse la Golgota o arată cu prisosinţă.
2) Iertarea este costisitoare. În Geneza 5:15-21 găsim redat dialogul dintre Iosif şi fraţii săi. Conştiinţa lor era apăsată greu de faptul că în tinereţe se purtaseră aşa de urât cu Iosif şi-i făcuseră atât de mult rău. Acum, după moartea tatălui lor, ei se tem că Iosif se va răzbuna şi vor să se asigure că, măcar de dragul celui mort, Iosif nu le va face rău.
Realitatea este că Iosif avea de ce să se răzbune pe ei. Probabil că în urechile lor mai răsunau încă ţipetele lui când îl coborâseră în groapă sau plânsetul lui când îl vânduseră ca rob madianiţilor. Acum Iosif îi avea în mână. Oare ce va face cu ei?
Caracterul frumos al lui Iosif se vede din faptul că el a ales să nu se răzbune. El i-a iertat şi i-a asigurat că nu li se va întâmpla nimic rău din partea sa. Prin iertarea acordată, Iosif a restabilit relaţiile frăţeşti din cadrul familiei. El a preferat să fie păgubit fără să-şi ceară plata, luând asupra lui durerea, chinurile robiei, agonia dorului de casă şi anii pierduţi între zidurile reci ale temniţei. Drept răsplată pentru nelegiuirea lor, el este gata acum să continue să le dea mâncare şi adăpost.
La fel se întâmpla ori de câte ori iertăm şi noi pe cineva. Calomniatorul răspândeşte cu neruşinare o minciună. Lumea o crede, reputaţia îţi este distrusă şi viaţa intră în agonia ruşinii. Ca să-l ierţi, tu trebuie să fii gata să plăteşti oalele sparte. Tu rămâi cu paguba şi el pleacă de parcă n-ar fi făcut nimic. Cel care iartă „plăteşte". Aşa a făcut şi Domnul Isus când a acceptat să poarte cununa de spini, crucea şi ruşinea înstrăinării de Tatăl. Păcatele mele au stat în ziua aceea asupra Lui şi prin rănile Lui eu am fost tămăduit. Da, iertarea este costisitoare. Trebuie să mărturisesc că nu am putere să iert aşa cum se cuvine. Trebuie să mă rog Domnului să mă facă în stare de aşa ceva prin puterea prezenţei Duhului Sfânt în mine.
3) Ca să fim iertaţi, trebuie să-i iertăm şi noi pe alţii. Domnul Isus a spus-o clar: „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre" (Matei 6:13,14).
4) Iertarea restaurează relaţiile. Când Fiul risipitor s-a întors acasă, Tatăl său a fost gata să-l ierte şi să-l reaşeze în drepturile lui de fiu.
Când nu există iertare, relaţiile sunt rupte. Ca cei doi negustori care se bănuiau unul pe celălalt de necinste. Ei se evitau unul pe altul nu numai în afaceri, dar, chiar şi în locurile publice, preferau să stea cât mai departe unul de celălalt. Lipsa de iertare face mizerabilă şi viaţa celui neiertat şi viaţa celui ce nu poate ierta. Nu-l poţi ţine pe cineva în noroi, decât dacă te cobori şi tu alături de el în mocirlă.
(Îmi aduc aminte de un caz petrecut într-una din Bisericile din provincie. Două surori nu vorbeau de ani de zile una cu alta, pentru că în tinereţe una dintre ele îi furase celeilalte iubitul. Cea „păgubită" nu se mai căsătorise niciodată şi trăia o viaţă total lipsită de orice fel de bucurie. Fratele Marcu Nichifor s-a apropiat de ea şi i-a spus: „Vezi tu ce nepricepută ai fost. Te-ai nenorocit singură ascultând de şoapta Satanei: „N-o ierta, n-o ierta!" Acum ea este bine mersi, doarme liniştită noaptea, iar tu te-ai uscat ani de zile pe picioare, ai făcut ulcer şi n-ai dormit nopţile. Spune-mi, nu este caraghios: Tu cu paguba şi tot tu şi cu suferinţa! Dacă ai fi fost mai înţeleaptă, ai fi iertat de mult, înţelegând că ce vine cu adevărat de la Dumnezeu, nu putem pierde niciodată. Hai să ne rugăm acum ca Domnul să te dezlege de această neputinţă care ţi-a amărât viaţa".
Au făcut aşa şi, minune, după ani de zile inima acelei femei s-a umplut de lumină. Dumnezeu a rupt lanţul Satanei şi pentru prima dată după multă vreme, femeia a zâmbit, s-a dus la cealaltă femeie, a iertat-o şi... a început să doarmă noaptea ca un nou născut.
Altădată eram la Chicago şi sora Ana Raslău, punând telefonul înapoi în furcă, a venit la mine cu lacrimi în ochi să-mi povestească cum a folosit-o Dumnezeu ca să împace două surori care s-au duşmănit vreme îndelungată, făcându-şi viaţă amară una alteia. Ochii sorei erau luminaţi de bucuria unei mari biruinţe. Se restabilise legătura dintre două fiinţe din familia lui Dumnezeu şi era mare sărbătoare în toată „casa Domnului".
Într-o altă bisericuţă de la ţară, prezbiterul a rugat două surori care se certaseră în sat să rămână la urmă ca să stea puţin de vorbă. Omul era mai în vârstă şi ajunsese să fie respectat de toată comunitatea. El şi-a dat seama că în joc nu era numai prestigiul celor două femei, ci şi imaginea „pocăiţilor" în ochii sătenilor şi o dată cu ea simpatia sau antipatia lor faţă de Evanghelie. După ce a stăruit de ele în fel şi chip ca să se împace şi să şteargă ruşinea, moşul, văzând că nu ajunge la nici un rezultat, le-a spus suspinând: „No, voi vă puteţi duce acasă, că acum eu am să stau aici în genunche până ce Domnul vă va muia inimile". Pe când vorbea, el s-a plecat în genunchi şi pe obraji au început să-i curgă la vale două lacrimi mari. Ruşinate, femeile s-au repezit să-l ridice de jos spunând: „Nu, bade Ioane, nu fă una ca asta. Dumneata nu ai nici o vină". Moşul nu s-a lăsat însă ridicat de jos şi le-a spus blând: „D-apoi Isus a stat pe cruce pentru voi şi voi tot nu vreţi să-i faceţi vrerea. Ce vă mai înmilaţi acum de mine. Şi El a suferit fără să fie vinovat. A murit în locul vostru ca să vă ierte şi amu voi nu puteţi să vă iertaţi una pe cealaltă".
Mai de ruşine, mai de mila bătrânului sau poate străluminate de un gând venit de sus, femeile s-au uitat una la alta şi le-a fost mai mare ruşinea. Cu ruşinea aceea a început ceasul pocăinţei lor adevărate. Cum satul nu era mare, ce s-a întâmplat în adunare s-a aflat repede şi oamenii au dat buzna să vadă femeile împăcate şi pe moşul cu o inimă atât de iubitoare de Domnul.)
5) Trăieşte într-un spirit al iertării. Adevărata iertare nu se dă după ce cel greşit şi-a cerut iertare, ci chiar mai înainte ca el să ne fi greşit. Obişnuieşte-te să fi gata să ierţi. Iată ce spune Biblia despre Dumnezeu: „Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate şi că Te căleşti de rău" (Iona 4:2). Fii asemenea lui Dumnezeu şi umpleţi inima de iertare. Dacă te gândeşti bine, este imposibil să nu recunoşti că şi tu vei greşi altora. La fel de rezonabil este şi să crezi că va fi cu neputinţa că alţii să nu-ţi greşească ţie, aşa că este foarte bine să te înarmezi dinainte cu o mare doză de iertare.
De fapt, Dumnezeu nu ne iartă în momentul în care greşim. El ne-a iertat acum două mii de ani, la crucea de la Calvar. Cristos a purtat deja pedeapsa pentru toate păcatele noastre trecute, prezente şi viitoare. Tatăl îşi aşteaptă acum pe fiii risipitori să-şi vină în fire şi să se întoarcă acasă. Anticipând greşelile noastre, Dumnezeu este deja gata să ne ofere iertarea.
Îmi amintesc de o istorie cu doi fraţi de corp care erau de profesie constructori de case. Într-o zi tocmai aveau de terminat acoperişul unei case şi s-au luat la întrecere care termină primul partea lui. Unul a fost mai rapid cu câteva minute şi celălalt s-a supărat foc, că a fost făcut de ruşine. Inima lui mândră n-a putut înghiţi înfrângerea.
Haideţi să nu ne asemănăm cu el şi să fim întotdeauna pregătiţi să ieşim mai umiliţi din confruntările pe care le vom avea cu cei din jurul nostru. Dacă ne vom înarma cu o inimă gata să ierte, nu vom avea ocazia să ne facem de ruşine în văzul tuturor stând ca barza înfoiată pe vârful acoperişului. Să nu uităm că Dumnezeu „ne-a scos de sub puterea întunerecului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor" (Coloseni 1:13-14). În Psalmul 103:3, David aşează iertarea pe primul loc în lista binecuvântărilor primite de la Dumnezeu: „... şi nu uita niciuna din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale..." Dumnezeu iartă! Şi El aşteaptă de la noi să ne facem parte unul altuia din această iertare."
